Lansare de carte: SĂ NU NE RĂZBUNAŢI! (autor: monah Moise Iorgovan)
Sursa: CUVÂNT ORTODOX
Cu ani în urmă, m-am gândit să alcătuiesc un fel de Pateric cu figuri şi întâmplări deosebite din temniţele comuniste. Am citit memoriile celor trecuţi prin puşcării, am stat de vorbă cu foşti deţinuţi politici şi-am cercetat, săptămâni la rând, dosarele de la CNSAS.
Ulterior, un grup de oameni inimoşi a avut ideea construirii unei arhive video, cu filmări de nivel profesional, cu foştii deţinuţi politici. După aproape un an şi jumătate, s.au adunat sute de ore de filmare, cu mărturii foarte interesante.
Viziunea Patericului s-a modificat substanţial şi cititorul are acum în mână o primă apariţie din seria Să nu ne răzbunaţi!
Sub acest titlu vor fi reunite cărţi cu mărturii (din interviurile filmate şi din ceea ce am adunat înainte) şi dvd-uri cu filme documentare.
Acest prim volum ne pune în faţă drama celei mai pătimite părţi a pământului românesc, Basarabia.
monahul Moise
Cartea conţine un dvd cu filmele:
Deportările în Siberia
Deţinuţii politici din Basarabia
Foametea din Basarabia (1946-1947)
Cei care vor să primească gratuit prefaţa cărţii şi apoi întreaga carte în format electronic sunt rugaţi să introducă adresa de email în căsuţa de email postată pe blogul sursa: CUVÂNT ORTODOX
Vă recomandăm să citiţi şi despre proiectul Cuvânt Ortodox.
Cum putem combate astenia de primăvară
Sursa: Farmacia Domnului
La trecerea de la anotimpul de iarnă la cel de primăvară, schimbările din mediul înconjurător, ale regimului alimentar şi ale ritmului de viaţă provoacă multor persoane o stare de indispoziţie generală, oboseală inexplicabilă, irascibilitate şi apatie, toate având drept cauză astenia de primăvară.
Ciprian Voicilă: Diavolul din pahar. Amintiri din iadul beţiei – o carte de excepţie
Desacăcare: aici
Eminescu: „Hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi” – Arhimandrit Mihail Daniliuc
Însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorba cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”.
Ca în fiece an, de ziua lui Eminescu, 15 ianuarie, ne îndreptăm cugetele către „Betleemul” prunciei poetului nepereche, binecuvântatul ținut al Botoșanilor, și către viața acestui „geniu sorbit de Dumnezeu din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar”.
De-a lungul timpului s-au scris multe despre Eminescu. Nu știm dacă Eminescu va mai prezenta același interes pentru viitorime. Oare se mai vărsa cerneală pe sute de pagini, ca și până acum, despre poetul nepereche? Oare va mai prezenta Eminescu interes? Oare vor mai fi români care să-l citească, să-i recite măiestritele stihuri și cărora să le vibreze sufletul când numele său va fi pomenit? Va mai sta Eminescu multă vreme în manualele școlare? Dar în vitrinele librăriilor și în sufletele românilor? Să nădăjduim că da, că Eminescu nu va fi uitat și că „aducerile aminte îl vor troieni cu drag” cât va fi suflare românească pe aceste vechi plaiuri românești. Revendicat de anumite curente literare, de oareșicare mișcări politice, Eminescu ne aparține tuturor, chiar și nouă, cinului monahal.
De ce? Pentru că neîntrecutul bard a iubit foarte mult viața cenobitică. Era fascinat de viețuirea din mănăstiri, de rugăciunea șoptită, de tihna patriarhală din așezările noastre călugărești. Nu-mi propun să fac aici exegeze și nici să concurez cu ele. Voiesc doar să trec în revistă tangențele poetului cu lumea monahală.
Mama lui, Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, dintre care 5 s-au călugărit: trei fete la Mănăstirea Agafton, monahiile Fevronia, Sofia și Olimpiada. Ultima dintre ele, a fost vreme de 5 ani stareță la această mănăstire. Doi frați de-ai Ralucăi au devenit călugări: monahul Calinic și arhimandritul Ioachim Jurașcu (în unele adnotări apare cu numele de Iachint sau Jachift).
Sunt însemnări multe despre clipele petrecute de Eminescu la Agafton. Meditație, rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate și-au pus amprenta asupra formării spirituale a viitorului poet. Se pare că una din mătușile sale, maica Fevronia, s-a atașat mai mult de nepot, participând chiar și la botezul acestuia. Bunicul din partea mamei, Iorgu Jurașcu, a construit la Agafton două case pentru progeniturile sale călugărite. O altă soră de-a Ralucăi, căsătorită, se pare că a purtat același dor neostoit după viața monahală, de vreme ce una din fiicele ei a fost îndemnată să ia drumul mănăstirii la o vârstă fragedă. Aceasta a fost crescută de măicuțele rude din obștea Agaftonului, devenind o călugăriță plină de râvnă, primind îngerescul chip cu numele de Xenia. Monahia Xenia Velisarie și mătușile ei, schimonahiile Fevronia, Safta și Olimpiada au fost trecute în Patericul românesc datorită vieții lor curate și râvnei pentru credință. Despre viața celor doi călugări din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul Ioachim / Iachint / Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați.
Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit
Revenind la vizitele junelui Eminescu la Agafton, Gala Galaction a surprins meșteșugit importanța acestei așezări monastice în devenirea spirituală a lui Eminescu: „…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani…a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe”.
Viața neuitatului poet s-a întâlnit ciclic cu mediul monahal. Să ne amintim de vizitele sale la Mănăstirea Văratic. Academiciana Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și ea oaspete vremelnic al frumoasei chinovii nemțene, a publicat mai multe materiale în care făcea referire la un act care spune clar că o modestă casă monahală era închiriată, începând cu anul 1874, de Mihai Eminescu de la proprietara sa, monahia Asinefta Ermoghin. Veronica Micle era găzduită de monahia Eufrosina Popescu, o rudă de-a sa, iar iubitul ei, vizitând-o la Văratic, își închiria câteva zile căsuța măicuței Asinefta. De asemenea, scriitoarea consemnează chiar numele unei maici bătrâne, care l-a cunoscut pe Eminescu. Monahia Pelaghia și-l amintea în anii săi de sfârșit, venind verile la căsuța de sub codru, stând visător la o fereastră, iar uneori primea vizita bunului său amic, Ion Creangă. Îi vedea pe cei doi ieșind diminețile din casă și pornind la plimbare, stihuitorul cu părul răvășit, pășind moale, purtând un sacou albastru de șiac, iar pe Creangă cu mustață și barbă, îmbrăcat într-o haină neagră, aspră, de postav, așa cum poarta unii călugări de la munte. Și mai spunea maica Pelaghia un lucru foarte important: că Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit. Îl cunoscuse ea însăși pe preotul care a oficiat sfântul sacrament.
În timpul viețuirii sale la București, botoșăneanul ilustru a tânjit foarte mult după pacea mănăstirilor moldave și după viața monahală de aici. Atât de mult, încât și-ar fi dorit el însuși să devină călugăr. De unde știm de această intenție? Din cercetările eminescologului Theodor Codreanu. Într-un articol excepțional, intitulat Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, aflăm că poetul îi spunea unui amic de-al său prin 1882: „..știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.
O, ce călugăr, ar fi fost Eminescu! Ce scrieri profunde ar fi plămădit în tihna unei chilii! Ce stareț, ce egumen nu și l-ar fi dorit pe Eminescu monah în obștea vreunei chinovii? Sau poate că nu! Depinde cât și câți l-ar fi înțeles.
Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț
În împrejurări nu chiar fericite poetul a ajuns să locuiască la mănăstire. Aflându-se într-o stânjenitoare suferință, Mihai Eminescu afost internat între 9 noiembrie 1886 şi 10 aprilie 1887 în bolnița Mănăstirii Neamț. „A stat destulă vreme şi la M-rea Neamţ, unde, nu e vorbă, era tratat mai omeneşte decât ceilalţi bolnavi” scrie G. Călinescu. În registrul bolniţei era consemnat: „Mihai Eminescu de 34 de ani, ortodox, român, profesiune liberă, din urbea Iaşi, diagnostic: delirium tremens.”
Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț a fost tulburătoare. Se trezea la 5 dimineaţa, „pe tăcute” se îmbrăca, păşind uşor prin cernita odaie, să nu-i deranjeze pe ceilalţi bolnavi. Cineva spunea: „cât era de bun în nebunia sa”. Apoi ieşea la aer, căci nu putea suferi încăperea, plimbându-se ore în şir în cerdac, recitând, şoptind mereu vreme de câteva ore neîntrerupt, când, obosit şi la chemarea clopoţelului, mergea cu ceilalţi bolnavi la dejun. Mânca foarte puțin, căci din mica sa porţie dădea adesea celorlalţi. După o astfel de masă frugală, dormea până la ora 4, când ieşea din nou în cerdac, se aşeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele cerdacului şi cu mâinile încrucişate, şi, vreme îndelungată, privea spre văzduh. Cina se lua pe la orele 6, după slujba vecerniei și pavecerniței. De multe ori visătorul pacient se făcea că mestecă, nu dorea să mănânce. „Era sătul de viaţă, d-apoi de mâncare!” Seara, după 8, când toţi mergeau să doarmă, „începea timpul când Eminescu se simţea în culmea fericirii”. Din nou în cerdac, dar de astă dată nu mai privea fix înspre cer, ci îl sfredelea. Când apărea luna, plângea de multe ori, îşi plângea „durerea, necazurile, suferinţele acestei deşarte vieţi.”
„L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu”
Dr. Şuţu scrie că Eminescu avea obiceiul ca, înainte de a se culca, să audă glasul buciumului, neputând adormi „decât în armonia acestui plâns şi tânguitor ecou”. Somnul venea pe la orele două ale nopţii. „Până s-adoarmă însă, cerca versuri.” De aici de la Neamț a trimis la revista „Convorbiri literare” de la Iași, poezia Dorința în care întâlnim un cuvânt specific zonei, „prund”: Vino-n codru la izvoru care tremură pe prund….
Tot la Neamț s-a întâmplat un lucru cu totul impresionant. Reputatul profesor și eminescolog Nae Georgescu, care a trudit cu entuziasm și nețărmurită dragoste ca să scoată la lumină cât mai multe lucruri despre pătimitul poet, în articolul Familia Eminescu și Spovedania de la Sfinții Arhangheli afirmă că în urmă cu câțiva ani profesorul Paul Miron a descoperit o însemnarepe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț. Un ieromonah care l-a spovedit pe Eminescu a făcut următoarea consemnare: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorba cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”. Ca preot, ca duhovnic, m-am întrebat cum e să ai la scaunul de spovedanie un om pe care Dumnezeu l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar, după cum însuși afirma. Trebuie să fi fost un dialog cu totul excepțional. O confesiune a unui geniu în fața Dumnezeului său. Această spovedanie și împărtășania de după i-au adus alinarea fizică și spirituală tristului poet.
Călinescu spune că, dacă până in ianuarie Eminescu era agitat și confuz, după sărbători, deci după spovedania și împărtășania de care vorbește însemnarea din ceaslov, poetul s-a limpezit, și a putut așterne versuri. Dar tot de la Neamț Eminescu i-a scris lui Vlahuță, care încerca să-l ajute printr-un fel de subscripție publică: nu te pot încredința îndestul cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, recompensă națională. E drept că n-am bani, dar aceasta este departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus e desigur cel din urmă la care aș avea vreodată recurs.”
Totuși niște elevi inimoși de la școala de pictură din Iași au făcut liste de subscripție, vreo 500 la număr, prin care au reușit să strângă câteva mii de lei ce au fost înmânați Henrietei, sora lui Eminescu, care îi trimitea la Neamț sume de bani pentru nevoile personale ale poetului.
La bolniță clipele limpezi se rostogoleau într-un iureș amețitor cu cele tulburi. Citeam într-o carte mai de demult despre o afirmație interesantă făcută de unul din nepoții renumitului muzicolog ieșean Gavriil Musicescu. În visările sale, Eminescu s-a închipuit a fi chiar stareț. Într-o scrisoare trimisă din vechea ctitorie a Ioaniților către dulcele târg al Iașilor, îl roagă pe Gavriil Musicescu să pună cuvânt la vlădica Iosif Naniescu, Mitropolitul de atunci al Moldovei, ca să-l numească stareț la Mănăstirea Neamț. Asta se întâmpla cam cu un an înainte de a păși spre bolțile veșniciei. Să fi fost un alt dor neîmplinit de-al poetului, rămas ascuns în ungherele cele tainice ale sufletului său? O fi fost rămășițe în mintea sa atât de cuprinzătoare și învolburată, a vreunei socotințe născute în clipele tinereții la Agafton sau din zbuciumata-i existență bucureșteană? Rămâne o taină numai de Dumnezeu știută: o taină alături de alta care a străbătut întreaga-i existență și operă deopotrivă.
Sursa: Doxologia
Scrisoarea Înaltpreasfinţitului Teofan de susţinere a părintelui Efrem
Preacuvioşiei Sale,
Preacuviosului Părinte EFREM,
Stareţul Sfintei Mănăstiri Vatoped
şi cinstitei sale obşti
Preacuvioase Părinte Stareţ Efrem,
Venerabilă obşte a Sfintei Mănăstiri Vatoped,
Cu puţin timp înainte de Sărbătoarea Naşterii Domnului am aflat despre decizia autorităţilor judiciare elene cu privire la emiterea unui mandat de arestare preventivă a Preacuvioşiei Voastre, părinte duhovnicesc a peste 100 de vieţuitori ai Sfintei Mănăstiri Vatoped.
Am nădăjduit că este vorba despre o eroare judiciară care va fi curând elucidată şi Preacuvioşia Voastră veţi continua nestingherit lucrarea de egumen al mănăstirii. Din păcate, s-a ajuns la întemniţare, închisoarea fiind locul în care Preacuvioşia Voastră aţi petrecut slăvita sărbătoare a Naşterii Domnului şi ziua de Anul Nou.
Această tristă realitate m-a determinat să vă trimit scrisoarea de faţă ca un umil gest de împreună participare la durerea Preacuvioşiei Voastre, a frăţimii Mănăstirii Vatoped şi a numeroase persoane din lumea ortodoxă care şi-au manifestat mâhnirea faţă de nedreptatea şi abuzul la care sunteţi supus.
Prin voia lui Dumnezeu, vă cunosc, Preacuvioase Părinte Efrem, de mulţi ani. Pelerinajele Sfinţiei Voastre în România şi cele câteva zile pe care le-am petrecut în Mănăstirea Vatoped în anul 2010 m-au ajutat să percep în Preacuvioşia Voastră un părinte în adevăratul sens al cuvântului, un mărturisitor curajos, înţelept şi smerit al Bisericii Dreptmăritoare.
Am remarcat la Preacuvioşia Voastră o harismă cu totul specială în coordonarea vieţii duhovniceşti într-o obşte monahală de excepţie, formată din monahi de mai multe naţionalităţi. Bucuria sesizată pe chipurile monahilor într-o obşte mănăstirească cu reguli stricte trăite în autentic duh ascetic arată darul cu care v-a înzestrat Dumnezeu de călăuzire a monahilor spre taina Împărăţiei Cerurilor trăită ca pregustare încă din această lume.
În timpul celor câteva zile petrecute în Sfânta Mănăstire Vatoped am luat aminte la sutele de pelerini care zilnic erau primiţi în marea lavră. Împovăraţi cu greutăţile vieţii, pelerinii veniţi din Grecia sau din alte ţări găsesc în incinta mănăstirii pe care o coordonaţi un spaţiu adevărat de odihnă duhovnicească, de libertate lăuntrică, stări atât de necesare într-o lume obosită şi înrobită în nenumărate chipuri. Asistarea duhovnicească a pelerinilor, găzduirea şi hrana acestora necesită o implicare permanentă a egumenului, osteneală asumată cu dragoste şi jertfă, prin mila Domnului, de Preacuvioşia Voastră.
O lucrare frumoasă desfăşurată de mulţi ani de Sfânta Mănăstire Vatoped sub coordonarea Preacuvioşiei Voastre cuprinde vizite cu caracter misionar în diferite locuri ale Creştinătăţii Ortodoxe şi editarea unor texte filocalice de excepţie. Amintesc aici ambianţa duhovnicească trăită de preoţi, monahi, monahii şi credincioşi cu ocazia a două vizite pe care le-aţi efectuat în Mitropolia Olteniei pe vremea când slujeam ca mitropolit în acea regiune, precum şi editarea şi tipărirea în limba greacă, cu traducere românească de către Mănăstirea Vatoped, a textului Everghetinosului, volumele I şi II, cu binecuvântarea Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei.
Organizarea unei obşti monahale exemplare, ospitalitatea duhovnicească şi materială oferită unui număr impresionant de închinători şi lucrarea de mărturisire a credinţei în spaţiul panortodox sunt trei din multele daruri cu care a binecuvântat Dumnezeu persoana Preacuvioşiei Voastre, daruri despre care doresc a da mărturie în aceste clipe dificile prin care treceţi dimpreună cu obştea Mănăstirii Vatoped şi cu cei care vă iubesc, vă apreciază şi vă sunt alături.
Preacuvioase Părinte Arhimandrit Efrem,
În aceste zile legate de Sărbătoarea Naşterii Domnului şi de Anul Nou, 2012, Preacuvioşia Voastră vă aflaţi întemniţat. Dureros, nedrept şi trist. De ce se întâmplă, ceea ce se întâmplă? Ce taină este aceasta? Ce jertfă se săvârşeşte? Dumnezeu singur cunoaşte raţiunea acestei situaţii dureroase şi nedrepte pentru Preacuvioşia Voastră, pentru frăţimea Mănăstirii Vatoped, pentru întreaga obşte a Sfântului Munte, pentru toţi cei care vă cunosc, vă apreciază, vă iubesc şi se roagă lui Dumnezeu pentru eliberarea grabnică.
Nedumerirea şi îngrijorarea multor creştini este mare în ceea ce priveşte situaţia prin care treceţi, prin prisma a cel puţin două întrebări la care se aşteaptă răspuns. De ce a fost nevoie de o arestare preventivă în cazul unei persoane ce nu prezintă nici cel mai mic risc pentru nimeni? Şi, de ce, oare, această arestare preventivă a avut loc în Ajunul Sărbătorii Naşterii Domnului?
Sunt lucruri care nasc îngrijorări majore în sufletele noastre. În acest sens, pe lângă compasiunea ce o simţim faţă de Preacuvioşia Voastră, Părinte Arhimandrit Efrem, ne întrebăm dacă nu cumva asistăm la un act inedit de nedreptate faţă de Biserica Ortodoxă, atunci când un reprezentant de mare cinste al Sfântului Munte Athos este astfel tratat în ţara sa.
Cu gândul la această întrebare care frământă sufletele multora, suntem alături de Preacuvioşia Voastră, Părinte Efrem, prin rugăciuni, în greaua încercare în care vă aflaţi. Monahilor Sfintei Mănăstiri Vatoped le doresc aflarea curajului celui duhovnicesc şi mărturisitor împreună cu venerabilul lor stareţ, nădăjduind în dreptatea cea după Dumnezeu.
† Teofan
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
2 ianuarie 2012,
Sărbătoarea Sfântului Silvestru, Episcopul Romei, şi a Sfântului Serafim de Sarov
Scrisoare pastorala la Sarbatoarea Nasterii Domnului 2011 – IPS Teofan Savu
Iubiților preoți din parohii, cuvioșilor viețuitori ai sfintelor mănăstiri și dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iașilor: har, bucurie, iertare și ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt!
“Iată eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu.” (Isaia 8, 18)
Iubiți fii și fiice întru Hristos Domnul,
Am ajuns, cu mila lui Dumnezeu, la marele Praznic al Nașterii Domnului. Colindătorii bat la ușa sufletelor noastre pentru a ne împărtăși vestea cea bună a Nașterii lui Hristos din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu prin adumbrirea Duhului Sfânt. Inimile și glasurile curate ale copiilor purtă-tori de colind sfânt ne mărturisesc adevărul că Dumnezeu S-a coborât pe pământ și a locuit printre noi pentru a ne ridica la ceruri, făcându-ne părtași vieții celei veșnice și nestricăcioase.
Cu ochii credinței vedem pe Maica Domnului cu Pruncul în pântece călătorind de la Nazaret spre Betleem, vedem peștera cea săracă în care S-a născut dumnezeiescul Prunc. Prin ochii credinței asistăm la primele zile trăite de Hristos printre noi, oamenii: Îl însoțim ca prunc în Ierusalim la opt și la patruzeci de zile de la naștere, Îl însoțim în Egipt fu-gind de mânia ucigătoare de prunci a lui Irod, iar apoi în drumul de întoarcere către Nazaretul Galileii.
Toate aceste momente legate de nașterea și copilăria lui Hristos trezesc în noi dorul după puritatea copilăriei, după căldura unei familii în care domnește bucuria, armonia și pacea, dorul după o viață curată și sfântă pe care o aflăm în fiecare copil nou născut în lume, deoarece „copilul este mai aproape decât noi de firea lucrurilor, mai aproape de Dumnezeu” (1).
Iubiți frați și surori întru Hristos Iisus Domnul,
La Nașterea lui Hristos, toate s-au umplut de bucurie. Oștirile cerești, lăudându-L pe Dumnezeu, cântau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (2). Păstorii, primind minunată înștiin-țare de la înger: „Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (3), văzându-L pe Prunc, s-au întors la turmele lor „slăvind și lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră și văzuseră” (4). Magii din Răsărit, purtători de alese daruri, ajungând în fața dumnezeiescului Prunc, „s-au bucurat cu bucurie mare foarte” (5).
De ce, oare, această bucurie mare? Pentru că „Prunc, zice Profetul, s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui și se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (6).
Aceeași bucurie suntem chemați să o trăim și astăzi de praznicul Nașterii Domnului. „Să se bucure cerul, rostesc imnele Bisericii, să se veselească pământul! Că S-a născut Mielul lui Dumnezeu.” (7) „Veseliți-vă, drepților, ceruri, bucurați-vă, săltați, munților, căci S-a născut Hristos.” (8) „Puterile cerurilor se bucură și pământul cu oamenii se veselesc” (9), căci „Domnul Iisus născându-Se din curata Fecioară, toate s-au luminat” (10).
Aceeași sfântă bucurie legată de Nașterea Domnului se prelungește în viața fiecărui om atunci când acesta mărturisește și trăiește, adânc și conștient, taina coborârii lui Dumnezeu pe pământ, moartea și Învierea Sa. Împărtășindu-se cu Sfintele Taine, adică cu Hristos Cel născut în Betleem, mort și înviat din morți, omul se naște din nou, renaște la o viață nouă altoită în Dumnezeu, devine „făptură nouă” (11). Pentru această naștere din nou, renaștere în Duhul, omul se bucură cu bucurie sfântă, bucurându-Se și Hristos împreună cu Preacurata Sa Maică, cu îngerii și cu sfinții toți.
Bucurie mare a fost, așadar, atunci când S-a născut după trup Fiul lui Dumnezeu. Bucurie mare este și atunci când omul se întoarce la Dumnezeu, renăscând duhovnicește. Mai există însă o bucurie, izvorâtă din bucuria Nașterii Domnului și din bucuria renașterii întru Hristos a omului, și anume bucuria venirii pe lume a unui copil.
Asupra acestei sfinte, mari și binecuvântate bucurii a nașterii de prunci dorim a ne opri o clipă astăzi, în ziua de praznic a Nașterii Domnului.
Nașterea de prunci a fost considerată de-a lungul vremii în toate tradițiile popoarelor o mare binecuvântare de la Dumnezeu revărsată asupra tatălui, mamei, fraților și surorilor mai mari, asupra întregii familii.
Zdruncinându-se adânc temeliile spirituale ale umanității în ultimele veacuri, nașterea de copii și-a pierdut mult, în conștiința multora, din aureola sa de har, bucurie și binecuvântare. Căutarea unei vieți cât mai comode și lipsite de grijă, diminuarea sau chiar pierderea simțământului jertfirii pentru celălalt în viața de familie duc la limitarea nașterilor la unu sau cel mult doi copii. Aceste manifestări, încurajate de legislații permisive în ceea ce privește avorturile, de comercializarea produselor anticoncepționale, care tot abortive sunt, de politici educaționale distructive în privința nașterii de prunci, prin mass-media și nu numai, sunt, în cele din urmă, consecința înstrăinării omului de Dumnezeu și expresia lipsei de nădejde în purtarea Lui de grijă.
Iubiții mei fii și fiice duhovnicești,
În aceste zile de praznic, pline de bucuria Nașterii lui Hristos, este bine să fim pătrunși de adevărul că aducerea pe lume a unui copil este izvor de bucurie, de bine și de binecuvântare pentru întreaga familie. Să întrebăm mamele în vârstă și pe soții lor, care au adus pe lume mulți copii, și ne vor spune că nu regretă nici un moment faptul de a fi avut o familie numeroasă. Vor zice că a fost greu, au fost și momente de cumpănă, dar acum, spre apusul vieții pământești, se bucură că au avut mulți copii. Să întrebăm și femeile sau bărbații în vârstă care n-au avut copii și toți, aproape toți, vor mărturisi tristețea de a fi fost lipsiți de copii sau de a se fi lipsit ei înșiși, prin avort sau anticoncepționale, de nașterea de prunci.
Să privim la familiile care și astăzi au, prin mila Domnului, mulți copii. Le este greu, au dificultăți materiale mari, dar bucuria le este pe măsură în cele mai multe cazuri. Copiii se ajută unul pe altul, se obișnuiesc de mici cu greutățile vieții, devin mai curajoși în fața obstacolelor, căci au experimentat de mici depășirea lor. În asemenea familii, dragostea între frați și surori este mare, spiritul de jertfă le definește viața, se mulțumesc cu puțin, sunt mai generoși, altruiști și, în genere, acceptă mai ușor unele privațiuni sau neîmpliniri personale. Relația lor cu părinții este frumoasă: îi ajută, îi înțeleg, îi iubesc.
Cele spuse mai sus nu sunt imaginare, nu sunt invenții, cum poate ar gândi cineva, ci sunt izvorâte din constatări personale, din viața unor familii de preoți sau de credincioși cu mulți copii, familii care împodobesc și astăzi unele parohii ortodoxe din țară și din străinătate. În aceste familii, în ciuda aparențelor, bucuria este la ea acasă. Sunt uneori lipsuri, alteori dorința de a avea bunuri materiale mai multe, sunt nopți nedormite și momente de cumpănă, dar bucuria de a fi mulți, de a fi împreună, de a fi sub ocrotirea lui Dumnezeu este imensă.
“Iată eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu” (12), pare să spună mama născătoare de mulți copii, precum Isaia profetul odinioară. „Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă, pentru vrăjmașii Tăi, ca să amuțești pe vrăjmaș și răzbunător”, pare să spună împreună cu împăratul David (13) tatăl ocrotitor al familiei cu mulți copii. Tot el se fericește, văzându-se înconjurat de fii și fiice, zicând: „Fericit este omul care-și umple casa de copii; nu se va rușina când va grăi cu vrăjmașul său în poartă” (14). Și mai presus de toate se aude glasul Mântuitorului Hristos în inima unei familii binecuvântate cu mulți copii: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu” (15), căci „oricine va primi, în numele Meu, pe unul din acești copii pe Mine Mă primește” (16). Și „de nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (17).
Dreptmăritori credincioși,
Am ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu, spre sfârșitul anului 2011 de la Nașterea lui Hristos. A fost un an în care Sfântul Sinod al Bisericii noastre s-a aplecat cu mai multă atenție asupra Sfintelor Taine ale Botezului și Cununiei ca fundamente ale familiei creștine. Toți membrii Bisericii au fost chemați ca, într-un fel sau altul, să mediteze la perspectiva creștină în ceea ce privește nașterea, creșterea și educarea copiilor. Nădăjduim ca această preocupare a întregii noastre Biserici față de familia creștină să aducă roadele așteptate, și anume: tinerii să-și întemeieze familii creștine ferindu-se de desfrânare; în familii să se nască, rod al iubirii dintre soț și soție, pruncii binecuvântați de Dumnezeu; copiii să fie crescuți în frica de Dumnezeu, iubirea de neam și rușinea de oameni, după cuvântul bătrânilor noștri înțelepți de altădată.
Anul Nou, 2012, își va deschide în curând porțile. Vor fi zile bune și mai puțin bune, căci viața omului este alternanță de cer senin și furtună. Dacă în anul care vine familiile creștine vor fi mai numeroase, stăruind în „credință, în iubire și în sfințenie”, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur; dacă flagelul avortului, divorțului, desfrâului sau păcatelor contra firii va înceta sau, cel puțin, își va diminua din prăpădul lui distrugător; dacă mamele tinere vor da naștere copiilor cu care le-a binecuvântat Dumnezeu; dacă rugăciunea va fi stăruitoare, săvârșirea Sfintei Liturghii mai deasă și cu adânc duh de smerenie și stare de prezență; dacă românul va înțelege că fără Dumnezeu nu poate realiza nimic frumos, adânc și adevărat, atunci Anul Nou 2012 va fi un „an bineplăcut Domnului” (18), adică un răstimp de pace, nădejde, iertare între învrăjbiți, frățietate și nezdruncinată credință în Dumnezeu – izvorul a tot binele.
În duhul acestei așteptări mântuitoare, rog pe Dumnezeu să aibă pe fiecare în parte și pe toți laolaltă în iubirea milostivirii Sale, să ne ocrotească de tot răul și dușmănia, să ne ajute pentru a avea cele de trebuință ca hrană, casă, loc de muncă și cât mai multe familii binecuvântate cu copii mulți, frumoși și sănătoși în mintea și trupul lor.
Note:
(1) Ernest Bernea, indemn la simplitate, Editura Anastasia, Bucuresti, 1995, p. 108.
(2) Cf. Luca 2,13-14.
(3) Luca 2,10-11.
(4) Cf. Luca 2,16-20.
(5) Matei 2,10.
(6) Isaia 9,5.
(7) Canonul Utreniei la Nasterea Domnului, Sedealna, glasul al 8-lea, in Mineiul pe Decembrie, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bise-ricii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2005, p. 439.
(8) Laudele la Nasterea Domnului, in Mineiul pe Decembrie, p. 446.
(9) Ibidem, p. 447.
(10) Stihira a doua la “Doamne, strigat-am…”, Vecernia la Nasterea Dom-nului, in Mineiul pe Decembrie, p. 426.
(11) Galateni 6,15.
(12) Isaia 8,18.
(13) Psalmul 8,2.
(14) Psalmul 126,5.
(15) Marcu 10,14.
(16) Marcu 9,37.
(17) Matei 18,3.
(18) Cf. Isaia 61,2.
________________________________
Praznicul Nașterii Domnului cu bucurie sfântă!
Anul Nou, 2012, cu rod frumos în familie, în Biserică, în Țară și în lume!
La mulți, buni, frumoși și fericiți ani!
Al vostru frate întru Hristos și către Dumnezeu doritor în rugăciune de tot binele,
† Teofan Mitropolitul Moldovei și Bucovinei
Sursa: CALAUZA ORTODOXA
