Rugăciune către sfântul Iosif cel Nou de la Partoş

 

Cu umilinţă şi evlavie ne plecăm astăzi genunchii înaintea slavei Marelui Dumnezeu, Cel ce te-a mărit pe tine, Preasfinte Părintele nostru Iosife, şi prinos de cinstire şi de mulţumită îi aducem, pentru că ni te-a dăruit fierbinte rugător şi puternic ocrotitor în ceruri. Că tu, ca un izbăvitor ai fost trimis, de sus, dreptmăritorilor creştini din părţile Banatului, la vreme de strâmtorare; şi, ca un bun păstor şi părinte, cu dragoste şi cu înţelepciune, i-ai păstorit pe dânşii, chip de smerenie, de înfrânare şi de curăţie făcându-te tuturor, cu nevoinţele tale pustniceşti, cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea. Pentru aceasta, încă mai-înainte de mutarea ta la veşnicele locaşuri, te-ai învrednicit de darul cel mai presus de fire al minunilor; cununa biruinţei s-a împletit ţie în ceruri, şi la cetele sfinţilor şi ale drepţilor, celor ce, de la începutul veacului, au bineplăcut lui Dumnezeu, te-ai adăugat. Iar nouă, pe pământ, ai binevoit a ne lăsa cinstitele tale moaşte, ca pe un izvor de daruri şi tămăduiri celor ce aleargă la tine cu credinţă. Drept aceea, şi noi acum, cu bucurie şi cu dragoste te lăudăm pe tine, sfinte ierarhe, şi cinstire de obşte făcându-ţi, cu evlavie sărutăm sfintele tale moaşte şi cu smerenie ne rugăm ţie: ocroteşte Biserica ta, ţara aceasta şi pe toţi cei ce cu credinţă şi cu dragoste cheamă într-ajutor numele tău cel sfânt. Şi ca unul ce stai înaintea feţei Ziditorului tuturor, îndrăznire având către Dânsul, ajută-ne cu mijlocirile tale şi roagă-L, părinte sfinte, milostiv să fie nouă, iertare de păcate să ne dăruiască şi de toată reaua întâmplare să ne izbăvească; credinţa cea dreaptă să o întărească; întărâtările eresurilor să le strice, cu puterea Preasfântului Său Duh; dragostea să o înmulţească; ura să o stingă; războaiele să le înlăture şi pacea a toată lumea desăvârşit să o întemeieze. Şi aşa, virtuţilor tale urmând, Sfinte Iosife, neîncetat să sporim în credinţă, în dragostea către Dumnezeu şi către aproapele şi în toată fapta cea bună, ca să ajungem toţi la limanul cel mult dorit al mântuirii. Şi, lăudând, până la sfârşitul veacului, pururea cinstită pomenirea ta, cu inimi curate să cântăm: Mărire Ţie, Dumnezeule, Cel mare şi minunat între sfinţi, în vecii vecilor. Amin.

Viaţa, slujba şi acatistul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei, Timişoara, 2006

 

Sursa: a capriccio

 

 

Sfantul Apostol Simon Zilotul

Acestui Sfânt Apostol i s-a dat numele de “zilotul”, adică “zelosul sau cel plin de râvnă”, pentru a fi deosebit de Sfântul Simon Petru şi de Sfântul Simon fratele şi urmaşul lui Iacob cel mic în păstorirea Episcopiei Ierusalimului. De asemenea, i s-a mai dat acest nume şi pentru râvna arătată în urmarea Domnului nostru Iisus Hristos. Sfântul Apostol Simon Zilotul era originar din Cana Galileei. A predicat în Egipt şi Mauretania. A slăvit pe Dumnezeu, primind moarte martirică în oraşul Snanir din Persia.

Sursa: Ziarul Lumina

Pestera Sfantului Simon Zilotul

Crestinismul a fost adus in Abkhazia in secolul I de catre primii misionari crestini. Sfantul Apostol Andrei si Sfantul Apostol Simon Zilotul  au ajuns in acest loc trecand prin Capadocia si prin orasul de coasta Trabzon.

Acestia au predicat cuvantul Evangheliei din partea sudica a Marii Negre inspre Sevastopol (Sukhum). Sfantul Apostol Andrei a continuat sa propovadiasca in alte regiuni, in timp ce Sfantul Apostol Simon a ramas in Abkhazia.

Sfantul Simon Zilotul a fost unul dintre cei doisprezece Αpostoli ai Mantuitorului. Sfantul Evanghelist Matei il numeste “Simon Cananeul” in timp ce Sfantul Evanghelist Luca, “Simon Zilotul” (Mat. 10:4; Luca 6:15). Cuvantul “cananeu” intrebuintat de catre Sfantul Matei se crede ca provine din “kana”, care in aramaica inseamna “zilot” sau “zelos”. Sfantul Luca, de altfel, traduce intelesul cuvantului “cananeu”. Marturii ulterioare spun ca Sfantul Simon Zilotul este mirele de la nunta din Cana Galileii, unde Domnul a prefacut apa in vin, infaptuind prima minune a Sa consemnata in Evanghelii (Ioan 2:1-11). Potrivit unor cercetatori Sfantul Simon este numit “cananeul” deoarece era originar din Cana ( potrivit altora, din Tinutul Canaanului).

 

Despre Sfantul Simon Zilotul se spune ca a calatorit in multe locuri, din Marea Britanie pana in zona Marii Neagre, propovaduind Evanghelia lui Hristos. Sunt numeroase marturiile cu privire la cum si unde a fost martirizat. Una dintre cele mai vechi traditii sustine ca Sfantul Apostol Simon a fost martirizat in Georgia. Moise de Chorene scrie ca Sfantul Simon a primit martiriul in Weriosphora in Iberia (Abkhazia, Georgia).

Traditia georgiana afirma ca sfantul a predicat in Georgia apuseana si ca a fost inmormantat langa Sokhumi, in satul Anakopia. In secolele IX-X pe locul mormantului a fost construita o biserica. In prezent, aceasta biserica apartine Manastirii Noul Athos.

Sfantul Apostol Simon este cinstit in mod deosebit la aceasta manastire, in ziua praznuirii sale, 10 mai, cand vin mii de pelerini. Unul din cele mai vizitate locuri ce apartin Manastirii Noul Athos este pestera Sfantului Simon Zilotul, situata in apropierea locului unde Apostolul a primit martiriul.

Potrivit traditiei, acesta ar fi locul unde a trait si s-a rugat Sfantul Apostol Simon Zilotul. Lumina isi face loc in pestera printr-o mica sapatura in piatra. Pestera este sapata natural in piatra. Peretii pesterii sunt decorati cu mozaicuri antice, cruci, inscriptii, icoane si candele. In 1884 pestera a fost sfintita. De atunci icoanele Sfantului Apostol Andrei si cea a Sfantului Simon Zilotul sunt pastrate aici. Credinciosii obisnuiesc sa lase in aceasta pestera pomelnice spre a fi pomeniti in rugaciune de catre parintii manastirii.

Radu Alexandru

Sursa: CrestinOrtodox

Biserica din Cana Galileii

Cana Galileii, numita astazi “Kafr Kanna” sau “Khirbet Cana”, este o localitate din regiunea Galileea, aflata la numai sapte kilometri inspre nord-est de Nazaret. Localitatea este locuita astazi de aproximativ cinci mii de locuitori, aproape toti de origine araba, o treime fiind musulmani, iar doua treimi fiind crestini.

Pornind din Nazaret, inspre Cana Galileii, pelerinii strabat valea numita “Merj Sembil”, adica “Campul Spicelor”. Acum doua mii de ani, pasii Mantuitorului au sfintit aceasta cale, in drumul Sau spre Nunta din Cana, la care a fost chemat.

Inca din cele mai vechi timpuri, acest loc este cinstit de catre crestini drept locul unde Mantuitorul Iisus Hristos a savarsit prima Sa minune, fiind invitat la o Nunta, la care a participat impreuna cu Maica Sa si cu ucenicii Sai.

Cana Galileii si marturia Sfintei Scripturi – cele doua minuni

“Si a treia zi s-a facut nunta in Cana Galileii si era si mama lui Iisus acolo. Si a fost chemat si Iisus si ucenicii Sai la nunta. Si sfarsindu-se vinul, a zis mama lui Iisus catre El: Nu mai au vin. A zis ei Iisus: Ce ne priveste pe mine si pe tine, femeie? Inca n-a venit ceasul Meu. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceti orice va va spune.

Si erau acolo sase vase de piatra, puse pentru curatirea iudeilor, care luau cate doua sau trei vedre. Zis-a lor Iisus: Umpleti vasele cu apa. Si le-au umplut pana sus. Si le-a zis: Scoateti acum si aduceti nunului. Iar ei i-au dus.

Si cand nunul a gustat apa care se facuse vin si nu stia de unde este, ci numai slujitorii care scosesera apa stiau, a chemat nunul pe mire, si i-a zis: Orice om pune intai vinul cel bun si, cand se ametesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai tinut vinul cel bun pana acum.

Acest inceput al minunilor l-a facut Iisus in Cana Galileii si Si-a aratat slava Sa; si ucenicii Sai au crezut in El” (Ioan 2, 1-11).

“Iarasi a mers in Cana Galileii, unde prefacuse apa in vin. Si era un slujitor regesc, al carui fiu era bolnav in Capernaum. Acesta, auzind ca Iisus a venit din Iudeea in Galileea, s-a dus la El si Il ruga sa Se coboare si sa vindece pe fiul lui, ca era gata sa moara.

Deci Iisus i-a zis: Daca nu veti vedea semne si minuni, nu veti crede. Slujitorul regesc a zis catre El: Doamne, coboara-Te inainte de a muri copilul meu. Iisus i-a zis: Mergi, copilul tau traieste. Si omul a crezut cuvantului pe care i l-a spus Iisus si a plecat.

Iar pe cand cobora, slugile lui, l-au intampinat spunandu-i ca fiul lui traieste. Si cerea, deci, sa afle de la ele ceasul in care i-a fost mai bine. Deci i-au spus ca ieri, in ceasul al saptelea, l-au lasat frigurile. Asadar tatal a cunoscut ca in ceasul acela a fost in care Iisus i-a zis: Fiul tau traieste. Si a crezut el si toata casa lui.

Aceasta este a doua minune pe care a facut-o iarasi Iisus, venind din Iudeea in Galileea” (Ioan 4, 46-54).

“Dupa acestea, Iisus S-a aratat iarasi ucenicilor la Marea Tiberiadei, si S-a aratat asa: Erau impreuna Simon-Petru si Toma, cel numit Geamanul, si Natanael, cel din Cana Galileii, si fiii lui Zevedeu si alti doi din ucenicii Lui” (Ioan 21, 1-2).

Cana, o localitate pierduta din Galileea

Locatia in care a avut loc Nunta la care a fost invitat si Mantuitorul, numita cu numele de “Cana Galileii”, apare uneori ca incerta. Actuala localitate, numita “Kafr Kanna”, este cea mai oportuna varianta, in sprijinul acesteia stand mai multe dovezi.

Astfel, aceasta se afla pe unul dintre marile drumuri ale regiunii, care leaga intre ele localitatile Seforis si Tiberias, fiind destul de aproape de Nazaret. Ruinele locului, scoase la lumina de arheologi, arata ca pe acest loc exista o asezare umana inca din vremea Mantuitorului Iisus Hristos, asezare datata ca intinzandu-si existenta undeva intre perioadele de ocupatie persana si bizantina.

Locul cu pricina nu are nici o sursa de apa curgatoare, precum nu a avut nici in vechile timpuri. Astfel, locuitorii acestei asezari erau nevoiti a cara apa din cisterne sau din valea de la baza dealului, pastrand-o mai apoi in vase mari, confectionate din piatra, asemanatoare celor mentionate in Sfanta Scriptura.

Crestinii au cinstit acest loc inca din cele mai vechi timpuri, ei neavand nici o indoiala cum ca acesta nu ar fi locul original al savarsirii primei minuni, de catre Mantuitorul. Vechi inscriptii crestine pot fi vazute si astazi pe peretii de piatra ai unora grote stravechi.

Ultimele excavatii din zona, savarsite pe unul dintre dealurile aflate la nord de Nazaret, au scos la lumina o localitate evreiasca din secolul intai. Exista pareri conform carora acest loc ar fi autentica localitate biblica numita “Cana”, asezat fiind la un kilometru mai spre est de locul amintit mai sus.

Cana Galileii de-a lungul istoriei

Prima biserica crestina din Cana Galileii ar fi fost construita de catre Sfanta Elena, mama Sfantului Constantin cel Mare, in secolul al IV-lea. In timp, vitregiile istoriei au dus la ruinarea acestei biserici bizantine.

Astazi, biserica ortodoxa din Cana Galileii este inchinata Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, fiind ingrijita de crestinii ortodocsi greci. In curtea manastirii se pastreaza doua fragmente de coloane vechi, datand din secolul al XIII-lea, iar in biserica se pastreaza doua vase mari, din piatra, deosebit de vechi, asemanatoare celor folosite pentru pastrarea apei, in vremea Mantuitorului.

Localitatea pastreaza si alte doua biserici: una franciscana si una greco-catolica. In anul 1254, conducatorul politic din Sidon a vandut o bucata de pamant din Cana, pe care se aflau urmele unei biserici, unor cavaleri din ordinul “hospitalierilor”. Franciscanii s-au asezat in aceasta biserica in anul 1641. In secolul al XVII-lea, pelerinii care vizitau localitatea Cana – Kafr Kanna, inca puteau gasi aici o biserica mare. In anul 1879, franciscanii vor incepe ridicarea unei noi biserici, aceasta fiind inaugurata in anul 1883.

Sub pardoseala bisericii franciscane poate fi vazut un mozaic cu o inscriptie in limba aramaica, care zice: “Binecuvantata sa fie amintirea lui Iosif, fiul lui Talhum, fiul lui Butah si a fiilor sai, care au facut acest mozaic. Binecuvantarea sa coboare asupra lor.” Probabil ca mozaicul cu inscriptia facea parte dintr-o sinagoga. In cripta bisericii e pastrata cu sfintenie, in amintirea minunii infaptuite de Isus, o amfora antica.

In biserica greco-catolica se pastreaza doua vase mari de piatra, despre care se spune ca ar fi chiar cele in care s-a efectuat minunea. In realitate insa, acestea sunt doar doua vase baptismale antice. Ultimele excavatii din zona au scos la lumina ruinele mai multor case datand din secolele I-IV, a unui atrium cu portic, datand din secolul al V-lea, a unei cladiri crestine funerare, de prin secolele V-VI, si a unei alte cladiri medievale.

Teodor Danalache

Sursa: CrestinOrtodox

Biserica mirelui din Cana Galileii

Augustin PĂUNOIU

Biserica Podeanu, situată în cartierul Griviţa, este singura din Capitală care păstrează moaştele unui apostol al Mântuitorului Iisus Hristos, Simon Zelotul. Astăzi, când în calendar este pomenit Sfântul Simon, credincioşii sunt aşteptaţi în număr şi mai mare la hram. Odoarele sfinte de la Biserica Podeanu, moaştele Sfântului Apostol Simon, au fost aduse de către episcopul Valerian Zaharia, care, iniţial, a dorit să le ducă la Biserica cu Lună din Oradea, dar au rămas aici, în Bucureşti.

La Biserica Podeanu, care mai are şi hramurile „Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de mir“ şi „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, cele mai multe persoane vin să să ceară ajutorul în căsătorie. Aceasta deoarece tradiţia spune că Sfântul Simon Zelotul este mirele la care se face referire în episodul biblic al nunţii din Cana Galileii, la care Domnul a participat împreună cu Maica Sa, şi se crede, pe bună dreptate, că sfântul este grabnic ajutător celor care vin cu această rugăminte.

Drumul spre Ierusalim i-a adus un soţ

Mulţi oameni vin la această biserică să se roage pentru rezolvarea problemelor care se ivesc în căsniciile lor. Vin şi multe tinere care doresc să găsească un soţ potrivit pentru ele, dar vin şi bărbaţi şi femei de toate vârstele. „Eu vin aici de aproape patru ani. Cunosc cazuri de tineri care au fost ajutate de Sfântul Simon Zelotul să-şi găsească perechea. Îmi aduc aminte de o tânără, Roxana, care a venit aici regulat un an de zile, şi aflând de organizarea unui pelerinaj de către Patriarhia Română la Ierusalim, a mers şi ea. În acest pelerinaj, l-a întâlnit pe cel care avea să-i devină soţ. S-au cununat aici, la biserică, iar după un an, am zărit-o ţinându-şi copilul de mână. Era foarte bucuroasă şi m-a impresionat ceea ce i se întâmplase“, ne-a povestit doamna Luminiţa Gheorghe.

„Mamă, ne căsătorim!“

Silvia Ţiţeica, o credincioasă din cartierul Pajura, care frecventează de 14 ani Biserica Podeanu, ne-a spus: „De obicei, mulţimea umple biserica şi, de multe ori, oamenii stau aproape în stradă. Dar credincioşii nu vin aici să se roage doar pentru dobândirea unui soţ sau soţii cu frică de Dumnezeu, ci şi pentru sănătate. E cunoscut cazul lui Cătălin Teodor, un băiat care venea aici de la vârsta de şase ani. Avea probleme mari cu picioarele, nu putea merge. Părinţii se descurcau greu cu el. Părintele Ailioae l-a luat în altar şi a început să se roage pentru el, iar Teodor acum este cel care îi ajută pe slujitori ca ipodiacon. Are 11 ani, merge la şcoală şi viaţa lui a reintrat pe făgaşul normal“. De la aceeaşi interlocutoare am aflat că şi sora lui Teodor a simţit ajutorul pe care Sfântul Simon Zelotul i l-a dat. „Căzând dintr-o dată bolnavă, nimeni nu putea şti ce afecţiune are. S-a dus la trei-patru spitale, părinţii erau disperaţi. A fost anunţat părintele să se roage şi, cu ajutorul Sfântului Simon, s-a vindecat. Eu găsesc normale aceste vindecări, de vreme ce ne rugăm la Sfântul Simon, care a stat lângă lângă Domnul Iisus Hristos şi Maica Domnului. Nu mai îmi trebuie altă explicaţie. Eu, când mă apropii de icoana sfântului, mă înfior. A fost pictată de părintele Sofian Boghiu“. Silvia Ţiţeica a simţit ajutorul sfântului şi în familia sa: „Fiica mea avea de câţiva ani un prieten şi, când îi spuneam să se căsătorească, îmi replica: «Mamă, te rog frumos, nu complica lucrurile!». Atunci am început să mă rog intens la Sfântul Apostol Simon Zelotul. Dimineaţa veneam şi mă rugam, apoi când mai terminam treaba pe acasă mă repezeam iar la biserică. Iar ajutorul nu a întârziat să apară. Anul trecut, în vară, am primit un telefon de la ea: «Mamă, ne căsătorim!». Am venit la biserică şi am început să plâng înaintea icoanei. Şi acum sunt o familie fericită. Şi nu doar eu pot să dau mărturie de ajutorul pe care îl dă sfântul celor care se roagă lui. Mulţi mi-au spus că atunci când intri în această biserică simţi ceva deosebit. De când am venit aici, nici o boală nu s-a mai lipit de mine. Dacă participi la Sfânta Liturghie, nu îţi mai trebuie nimic. Şi armonia dintre preoţi creează o atmosferă extraordinară. Aici, mulţi tineri participă la slujbă“. Şi pentru că doamna Ţiţeica ştie lucruri şi din trecutul Bisericii Podeanu, ne-a mai povestit: „Episcopul Valerian Zaharia îi spunea părintelui paroh: «Vasile, tu nu ştii de ce se rezolvă aceste probleme, legate de reconstrucţia bisericii . E ceva cu mult har aici, lângă biserică.» Şi, cu câteva zile înainte de moarte, a dăruit aceste moaşte bisericii noastre“. Vorbea despre moaştele Sfântului Simon, pe care el, episcopul, le ţinea tăinuite în casa sa din spatele bisericii, pe vremea aceea comuniştii nedorind să mai fie la vederea oamenilor încă o probă care le-ar întări şi mai mult credinţa în Dumnezeu. Abia după căderea comunismului părticelele din moaştele Sfântului Simon au fost aşezate la loc de cinste în biserica Podeanu.

Lăcaşul din Groapa lui Ouatu

Biserica Podeanu a fost ridicată în anul 1930 de preotul Mihail Şerpoianu pe un maidan, la margine de Bucureşti. O menţiune despre slujitorul altarului făcea scriitorul Eugen Barbu în romanul său, „Groapa“, în care se aminteşte atât despre Groapa lui Ouatu, unde era biserica, dar şi despre preot. „Majoritatea celor de aici erau săraci lipiţi şi aflaţi în bezna necredinţei“, era o ştire în revista „Păstorul Ortodox“, la 1 ianuarie 1933. Părintele Şerpoianu era un om mic la stat, dar foarte inimos, fiind trimis aici de patriarhul Miron Cristea mai mult ca să i se satisfacă cererea îndrăzneaţă, de a face o biserică pe maidanul rău famat. A fost primit de mahala cu o batjocură zdrobitoare. Totuşi, părintele nu s-a descurajat. A pornit o muncă stăruitoare, începând să câştige pentru împărăţia lui Dumnezeu, unul câte unul, sărmanii mahalalei sale. După nouă ani, acest loc a devenit o vatră de lumină, numindu-se parohia Podeanu, după numele celui ce a donat terenul pe care a fost ridicată biserica. Pictura bisericii a fost realizată de renumitul zugrav Dimitrie Belizarie, cel ce a pictat şi Catedrala patriarhală din Bucureşti. În jurul bisericii, s-au construit casa parohială, dispensarul pentru bolnavi şi cantina pentru familiile sărace, toate făcute din contribuţia benevolă a enoriaşilor trecuţi „din moarte la viaţă“.

Crinul de pe maidan

Lăcaşul a devenit neîncăpător pentru mulţimea care, la fiecare sărbătoare, venea să asculte slujba şi predica părintelui mărunt la trup, dar cu o inimă mare. „Şapte-opt sute de bărbaţi şi femei, afară de copii, se împărtăşeau regulat la Paşti şi Crăciun, după săptămânile de pregătire ale posturilor“, aflăm tot din „Păstorul Ortodox“. Asistenţa socială avea în vedere cele patruzeci şi cinci de familii nevoiaşe, care mâncau zilnic două feluri de bucate în anii de după greva muncitorilor de la Griviţa. După ridicarea bisericii, patriarhul Miron Cristea a spus: „Astăzi, pe maidanul de altă dată, a înflorit un crin, biserica voastră, care înmirezmează această lume umilă şi muncitoare“. Tot aici s-a rugat de multe ori Regele Mihai al României, care a dat bani pentru uşile de la intrare.

Doar biserica a rămas în picioare la bombardament

Biserica Podeanu a îndurat multe vitregii începând cu anul 1940 când, în urma cutremurului, au avut de suferit zidurile. Au trecut numai patru ani, până când, în 1944, bombardamentele celui de-al Doilea Război Mondial au distrus complet cartierul Griviţa. Singura clădire care a rămas în picioare a fost biserica, deşi cele două turle situate deasupra pronaosului, fiind atinse, au căzut. Daune ale lăcaşului de cult s-au înregistrat şi la cutremurul din 1977, când a căzut turla centrală. Structura simplă, de cărămidă, pe care au fost aşezate cele trei turle construite din beton masiv, foarte greoaie, s-a şubrezit în urma mişcărilor seismice şi au început să apară fisuri mari în ziduri. Biserica cerea o reconsolidare serioasă. Când, în 1990, a venit actualul părinte paroh Vasile Ailioaei, a hotărât demararea lucrărilor de renovare a locaşului. În 1996, Nicolae Noica, ministrul cultelor de atunci, văzând cum arăta biserica, a dispus dărâmarea ei şi construirea alteia în grădina de alături. Părintele Ailioaei a căutat în arhive date privind biserica, pentru a arăta importanţa ei ca monument, şi a împiedica demolarea. A reuşit.

Un episcop cu domiciliu forţat

Pensionat forţat de autorităţile comuniste pentru că s-a opus decretului care viza închiderea mănăstirilor şi reducerea personalului monahal din acestea (410-1959), episcopul a primit interdicţia de a sluji, stabilindu-i-se domiciliul forţat în Bucureşti. Venind aici, a luat cu sine şi sfintele moaşte pe care le primise în urma unei vizite în Creta făcută împreună cu mitropolitul Tit Simedrea.

Episcopul Valerian Zaharia

Născut la Faraoane de Sus, judeţul Vrancea, în anul 1915, pe 26 octombrie, de ziua Sfântului Dimitrie, ca al zecelea copil al părinţilor săi, Valerian Zaharia este singurul episcop fiu de călugăr, după cum mărturisea el însuşi. Tatăl său s-a călugărit spre sfârşitul vieţii. Pentru că părinţii lui s-au despărţit, Vasile (numele de mirean al episcopului) a ajuns la orfelinat. Este singurul arhiereu provenit din orfelinat. După ce a urmat Seminarul Teologic la Brăila, a absolvit facultăţile de Teologie şi de Litere de la Bucureşti. Ca ieromonah, a fost ales ca stareţ al Mănăstirii Ghighiu, apoi a condus şi obştea Mănăstirii Antim. O vreme a fost director al Seminarului Teologic din Bălţi, Basarabia, apoi a fost detaşat la seminariile din Galaţi şi Iaşi. A fost un destoinic scriitor la ziarul „Universul“, unde i-au apărut peste 300 de articole. Tot el a editat cel dintâi compendiu biblic: „Flori alese din grădină Sfintei Scripturi“, care cuprinde citate biblice pe diferite teme.

Altarul din casă

Părintele Vasile Ailioaei ne-a povestit: „L-am cunoscut pe episcopul Valerian încă din perioada când eram seminarist. Deşi eu sunt originar din Humuleşti, am făcut Seminarul Teologic în Banat, la Caransebeş. Am fost înfiat de către episcopul Teoctist al Aradului şi la Seminarul de acolo l-a cunoscut pe episcopul Valerian. Aveam 12 ani de preoţie când l-am reîntâlnit la Biserica Podeanu, în 1990. Pentru că se opusese autorităţilor comuniste care doreau închiderea mănăstirilor în urma decretului 410, comuniştii urmărind desfiinţarea vieţii monahale în România, s-au hotărât să facă mai întâi un test cu Eparhia Oradiei, unde era arhiereu Valerian Zaharia. Protestul pe care ierarhul Oradiei l-a făcut faţă de autorităţi a atras mânia şefului Departamentului Cultelor de atunci, Emil Botnăraş, care a hotărât pensionarea forţată a lui. De atunci nu i s-a mai permis să slujească în public. A fost silit să vină în Bucureşti, iar, în casa din spatele Bisericii Podeanu, episcopul îşi făcuse un mic altar, unde săvârşea Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători. Era un om tare ca o nucă. Un temperament vulcanic. Citea enorm. Făcea însemnări şi avea un comentariu pertinent la multe probleme teologice. După evenimentele din 1989, l-am invitat să oficieze Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi să predice. Credincioşii erau foarte bucuroşi, îl iubeau mult. Sfătos, blând cu copiii, era ca un bunic pentru noi toţi. Îl ascultam ore în şir, iar uneori, pe când nu locuiam în parohie, casa parohială fiind ocupată de el, soţia mă mustra, spunându-mi: «Pierzi prea mult timp cu părintele». Eu i-am răspuns: «Lucrurile, experienţa pe care le-a adunat într-o viaţă, eu le primesc de la el într-o oră». Biserica Podeanu era după anii â90 o catedrală episcopală. Până la moartea lui, întâmplată la 15 martie, 1996 a slujit aici săptămânal“.

Strănepotul lui Ion Creangă

Parohul Vasile Ailioaei are o poveste interesantă. Mama părintelui, Ecaterina Apetrei, născută în Humuleşti, a fost verişoara stareţului de la Mănăstirea Sihăstria, părintele Caliopie Apetrei. „Tatăl meu era şi el humuleştean, deşi nu locuia în sat. În opera «Amintiri din copilărie» a scriitorului Ion Creangă se spune: «Iar pe dascălul bisericii noastre îl chema bădiţa Vasile Ailioaei…». Ion Creangă a avut un frate, Constantin, cu porecla Mamac, iar acesta a fost bunicul mamei mele. Moştenirea pe care am primit-o de la mama este exact aria de pământ unde Nică se ducea cu mâncare pentru lingurari“, a spus părintele Vasile.

Părintele paroh a absolvit Facultatea de Teologie din Sibiu în 1980, după care a făcut doctoratul, specializarea teologie morală. Studiile făcute timp de doi ani şi jumătate în Germania la Regensburg l-au ajutat mult. Aici a deprins bine limba germană şi a putut să se angajeze în 1992 ca translator la firma „Textila Dacia“, care avea sediul în Bucureşti.

„Banii pe care îi primeam aici, aproape 2000 de dolari lunar, erau o sumă foarte bună, cu care am demarat renovarea bisericii. Din salariu plăteam muncitorii, iar materialele erau luate prin intermediul firmei la care lucram. Zece ani, contribuţia lunară a sprijinit consolidarea bisericii“, mărturiseşte părintele paroh.

În anul 2000, părintele Ailioaei a primit, din partea preşedintelui de atunci al României, Emil Constantinescu, decoraţia Steaua României în grad de Mare Cavaler, pentru activitatea depusă în slujba bisericii şi pentru reuşita salvării lăcaşului de cult din parohia Podeanu.

Slujbe săvârşite zilnic

Alături de părintele Ailioaei, mai sunt doi slujitori, părintele profesor Constantin Drăguşin, dirijorul Coralei patriarhale „Nicolae Lungu“, şi preotul Constantin Strugariu, primul diacon pe care l-a avut episcopul Valerian Zaharia după 1990.

„În biserica noastră vin foarte mulţi tineri din întreaga Capitală. O parte dintre ei s-au căsătorit aici, şi-au botezat copiii la noi şi ne simţim ca într-o mare familie. Oamenii caută biserica noastră şi pentru slujbele pe care le săvârşim aproape în fiecare zi. Dacă în perioada Postului Mare săvârşim zilnic Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite, după obiceiul pe care l-a statornicit primul preot care a slujit aici, Părintele Şerpoianu, în restul anului săvârşim lunea după-amiază Sfântul Maslu, urmat de Acatistul Sfântului Simon Zelotul, apoi miercuri seara, Acatistul Maicii Domnului, iar vineri dimineaţa, Sfântul Maslu şi seara, Acatistul Mântuitorului“, ne-a mai spus părintele paroh Vasile Ailioaei.

Moaştele Sfântului Simon Zelotul sunt acoperite de un baldachin construit după modelul celui aflat la Roma, într-una din catacombele unde se află moaştele Sfinţilor Chiril şi Metodiu.

Sursa: Ziarul Lumina

Povestea aflării unui sfânt – Cuviosul Irodion de la Mănăstirea Lainici

Sfantul si Dreptul Lazar

Sfântul și Dreptul Lazăr – cel înviat a patra zi din morți, prietenul lui Hristos

sursa: www.ayioslazaros.org

Capul Sf. Lazar – Larnaka, Cypru

Sursa: Manastirea Sireti

Sfantul Grigorie Palama

Sfântul Grigorie Palama (Γρηγόριος Παλαμάς: 1296-1359), Arhiepiscop de Tesalonic, a fost dintre cei mai profunzi şi mai originali teologi ai Bisericii Ortodoxe din secolul al XIV-lea. Este considerat un sfânt părinte al Bisericii.

El este înscris în calendarul ortodox cu zi de prăznuire la data de 14 noiembrie, dar fiind cinstit în chip aparte în Duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post, numită şi Duminica Sfântului Grigorie Palama.

Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind tutorele copilului Grigore rămas orfan. Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educaţie superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped (prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei. Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au devenit şi ele călugăriţe.

După săvârşirea Părintelui Nicodim, Sfântul Grigore a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor, iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a tranferat la Lavra Sfântului Atanasie Athanitul (prăznuit în 5 iulie). Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecţiunea spirituală. De la stareţul mănăstirii a învăţat meşteşugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începînd cu marii pustnici ai deşertului din secolul al IV-lea, Evagrie Ponticul şi Sfântul Macarie al Egiptului (prăznuit în 19 ianuarie).

Mai târziu, în secolul al XI-lea, Sfântul Simeon Noul Teolog (prăznuit în 12 martie) a dat indicaţii amănunţite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar sfinţii din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii minţii sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine şi linişte se numeşte isihasm (de la grecescul “hesychia” care înseamnă calm şi linişte), iar practicanţii se numesc isihaşti.

În timpul şederii sale în Glossia viitorul ierarh Gregore a fost complet absorbit de spiritul isihast, acesta devenind noul său mod de viaţă. În anul 1326, datorită ameninţării invaziei turce, împreună cu ceilalţi fraţi ai schitului, s-a retras în Tesalonic, unde a fost hirotonit ca preot.

Sfântul Grigore a combinat îndatoririle sale preoţeşti cu viaţa de pustnic. Cinci zile pe săptămână le petrecea în linişte şi rugăciune, iar sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor, slujind sfintele slujbe şi predicînd, smulgînd oamenilor sentimente de iubire, dar şi multe lacrimi prin cuvintele sale. Uneori participa la întrunirile duhovniceşti ale tinerilor educaţi conduse de viitorul patriarh Isidor. După reîntoarcerea din Constantinopol, Sfântul Grigore a găsit un loc potrivit în care să vieţuiască în solitudine, lângă Tesalonic, la Bereia. Aici a adunat în jurul lui în timp scurt mai mulţi călugări, pe care i-a îndrumat timp de cinci ani.

În anii 1330 au avut loc importante evenimente în viaţa Bisericii de Răsărit, în urma cărora Sfântul Grigore a fost plasat printre cei mai importanţi apologeţi universali ai Ortodoxiei, fiind foarte renumit ca profesor al isihasmului.

Prin 1330 învăţatul călugăr Varlaam sosea în Constantinopol din Calabria, Italia. Acesta a fost autorul unor tratate de logică şi astronomie, fiind renumit pentru calităţile sale oratorice ieşite din comun. Varlaam a primit o catedră la universitatea din capitală şi a început să adâncească studiul scrierilor Sfântului Dionisie Areopagitul (prăznuit în 3 octombrie), a cărui teologie “apofatică” (“negativă”, în contrast cu cea”katafatică” sau “pozitivă”) era în mod egal apreciată atât în Bisericile de Răsărit, cât şi în cele de Apus.

La scurt timp, Varlaam a călătorit la Muntele Athos, unde s-a familiarizat cu viaţa spirituală a isihaştilor. Susţinînd imposibilitatea cunoaşterii esenţei lui Dumnezeu, el a declarat că rugăciunea minţii era o eroare eretică. În călătoriile sale la Constantinopol şi Tesalonic, călugărul Varlaam a intrat în dispute cu călugării, încercînd să demonstreze natura materială creată a luminii din timpul Schimbării la faţă a Mântuitorului de pe Muntele Tabor. Acesta ridiculiza învăţăturile călugărilor despre metodele rugăciunii şi despre lumina necreată văzută de isihaşti.

Sfântul Grigore, la rugămintea călugărilor athoniţi, a răspuns prin admonestări verbale la început, dar văzînd că nu au nici un rezultat, a început să aştearnă pe hârtie argumentele sale teologice. Astfel a apărut “Triade în apărarea sfinţilor isihaşti” (1338). Prin 1340 sfinţii din Muntele Athos au compilat, cu ajutorul sfântului, un răspuns general împotriva atacurilor lui Varlaam, grupat sub titlul “Tomul Aghiorit”. La Sinodul din Constantinopol din 1341 ţinut la Biserica Sfintei Sofia, Sfântul Grigore a polemizat cu Varlaam, axîndu-se pe ideea naturii luminii de pe Muntele Taborului. În 27 mai 1341 Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sfântului Grigore, şi anume că, Dumnezeu, de neatins prin esenţa Sa, ni se descoperă prin energiile Sale direcţionate spre lume şi percepute de noi, cum a fost lumina de pe Muntele Taborului, dar acestea nu sunt nici materiale şi nici create. Ipotezele lui Varlaam au fost condamnate ca erezii, acesta fiind anatemizat şi izgonit în Calabria.

Dar disputele dintre Palamiţi şi Varlaamiţi erau departe de a se fi încheiat. Acestora din urmă li s-au alăturat discipolul lui Varlaam, călugărul bulgar Akyndinos, precum şi Patriarhul Ioan XIV Kalekas (1341-1347); împăratul Andronicus III Paleologul (1328-1341) înclina şi el spre punctul lor de vedere. Akyndinos, al cărui nume însemna “cel care nu face rău”, de fapt a cauzat un mare rău prin învăţăturile sale eretice. Akyndinos a scris o serie de mici tratate în care îi denunţa pe Sfântul Grigore şi pe călugării athoniţi drept provocatori de tulburări în cadrul Bisericii. La rândul său, sfântul a scris un răspuns detaliat în care demonta erorile lui Akyndinos. Însă patriarhul îl susţinea pe Akyndinos şi l-a numit pe Sfântul Grigore vinovat de toate tulburările din cadrul Bisericii. În 1344 l-a închis în temniţă timp de patru ani. În 1347, când Ioan al XIV-lea a fost înlocuit de Isidor (1347-1349), Sfântul Grigore a fost eliberat şi numit Arhiepiscop al Tesalonicului.

În 1351 Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al învăţăturilor sale, însă poporul nu l-a acceptat uşor pe Sfântul Grigore, astfel încât el a trebuit să se mute dintr-un loc în altul. Într-una din călătoriile sale la Constantinopol pe un vapor bizantin, a căzut în mâinile turcilor. Chiar în captivitate, Sfântul Grigore a predicat atât prizonierilor creştini, cât şi răpitorilor săi musulmani. Hagarenii au fost uimiţi de înţelepciunea cuvântului său, dar musulmanii nu au putut suporta acestea şi l-au bătut, ba chiar l-ar fi omorât cu plăcere, dacă n-ar fi nădăjduit într-o răscumpărare mare. La un an, Sfântul Grigore a fost răscumpărat şi s-a întors la Tesalonic.

Sfântul Grigore a făcut multe minuni în cei trei ani dinaintea morţii sale, vindecînd mulţi bolnavi. În ajunul morţii sale, Sfântul Ioan Gură de Aur i-a apărut într-o viziune, adresîndu-i cuvintele: “Spre înălţimi! Spre înălţimi!” Sfântul Grigore Palama a adormit întru Domnul în 14 noiembrie 1359.

Canonizarea

În 1368 a fost canonizat la Sinodul din Constantinopol. Pentru lupta dusă contra ereticilor şi pentru teologia sa profundă, contemporanii l-au cinstit pe Grigorie Palama ca pe un “al doilea Atanasie” (referirea este la Sfântul Atanasie cel Mare). La câţiva ani după moartea lui, în anul 1386, a fost proclamat sfânt de către un sinod în Constantinopol sub Patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376) – care a scris viaţa sfântului şi slujbele adresate acestuia -, iar pomenirea lui se face în chip aparte în a doua Duminică din Postul Mare, ca o prelungire a sărbatorii triumfului Ortodoxiei împotriva tuturor ereziilor.

Iconografie

Conform Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, vezi p. 152), Sfântul Grigorie Palamas trebuie reprezentat în veșminte episcopale, cărunt, cu barba lată.

Catedrala Mitropolitana din Tesalonic, unde se afla sfintele moaste ale Sfantului Grigorie Palama

Sfintele moaste ale Sfantului Grigorie Palama (Catedrala Mitropolitana din Tesalonic)

sursa: Calauza Ortodoxa

Sfantul Ioan Gura de Aur – Sfinte moaste

Capul Sfantului Ioan Gura de Aur (Man. Vatoped)

Mana dreapta a Sfantului Ioan Gura de Aur (Man. Filotheu, Athos)

Mana stanga a Sfantului Ioan Gura de Aur (Man. Varlaam, Meteora, Grecia)

Racla cu moastele Sfantului Ioan Gura de Aur (Biserica Sfanta Ecaterina, Bucuresti)

Moastele Sfantului Grigorie Teologul si ale Sfantului Ioan Gura de Aur (Patriarhia ecumenica, Istanbul)

Sfintele moaste ale Sfantului Grigorie Teologul

1. Părticele din sfintele moaşte ale Sf. Grigorie Teologul se găsesc şi în Catedrala Mitropolitană din Iaşi.

2. Capul Sf. Grigorie Teologul, ferecat la 1709 de Maria Doamna, soţia lui Şerban Cantacuzino, se află la Marea Lavră de la Vatoped.

3. Părticele din moaştele Sf. Grigorie se găsesc si la Mănăstirea Sf. Grigoriu.

4. Moaştele Sf. Grigorie Teologul şi ale Sf. Ioan Gură de Aur aflate în Biserica Sf. Apostoli,  Patriarhia Ecumenică, Istanbul

5. Racla cu moaştele Sf. Grigorie Teologul de la Măn. Slatina, jud. Suceava

Preluat de: aici